Trenurile

Calea către sufletul ei

E o cale preferată

Înainte de calea ferată

Propriu-zisă

Prefața unui sărut

Pe fața interioară a vestei

Sau pe obrazul trenurilor

Către nicăieri

Presate între pleoape sunt

Clipele în care staționează

În gara dintre sate

Înainte de marele oraş

Predicția apropierii de sufletul meu

Lipsită de dicția unui simplu

Te rog să te apropii – şi asta

Doar pentru că trenurile ştiu

Locomotiva e doar

Felul ei nebunesc de a motiva

Precedat de vagonul ochilor căprui

În care inima mea a cedat

Micile adevăruri politice nespuse de Camil Petrescu în alea două nopți ale lui

Pentru mine ai strălucit enorm în seara aia

Și în lumina difuză a pleoapelor de ceață

Părea că în sfârșit începem să ne asortăm

Eram amețit, erai frumoasă…

Și învățam să mă bucur sincer

Că te-a însoțit prietenul tău acolo

Pentru că aveam în sfârșit șansa

Să pocnesc pe cineva

Ca în filmele alea idioate

Despre dragostea adevărată

A urmat o sclipire stranie

Și doisprezece pași beți către tine

Când l-am văzut plecând

Legănându-se după băutura

Aceea rusească

Am râs

Știam acum că ai ochi albaștri

Simțeam că ai accent cu mult înainte

Să se nască între noi cuvintele

Neinspirat

M-am lăudat în fața ta

Că sunt poet

Și că sufletul meu e întins

Pe două continente

Ai râs

Și mi-ai zis că la cum mă legăn

M-aș putea întinde chiar acum

Într-un pat dintr-o cameră

De deasupra

Dacă nu chiar

Pe întreaga Europă

Și că din vina

Beției mele nenorocite

S-ar putea clătina întreaga lume

Nu mi-am dat seama atunci

După ce am mai vorbit puțin

Despre literatură

Și alte lucruri care te interesau la mine

M-am oferit să te conduc acasă

Eram amețit, erai frumoasă…

Ți-am spus că mă supără

Că nu am vorbit până acum decât despre

Partea mea europeană

Imprudentă

M-ai chemat înăuntru

Fiindcă voiai nespus să mă cunoști

M-am comportat de parcă

Știam totul despre tine

De parcă erai a mea

Dar nu știam nici cum te cheamă

În fond

Când m-am aplecat să te sărut

Mi-ai zis că prietenul tău

Stă cu un etaj mai sus

Și că îl iubești

Plus că se și aude dacă…

Nu te-am ascultat

Și mi-am descheiat încet

Munții Ural

Și pantalonii mei

Au ajuns în vine

Pe-atunci nu mi-am dat seama

Că te sperie atât de tare Siberia

Și am continuat să mă comport

Ca un tâmpit cu acte

Care-ți fură pașaportul

Odată cu bucuria de a trăi

Nu, nu erai a mea

Și cred că te-a auzit

Și prietenul tău țipând

Pentru că schimbase

De pe canalul patru

Și dăduse mai tare

Să nu ne mai audă

Te iubea cu adevărat

S-a enervat abia când

După luni de zile

Am cumpărat o garsonieră

În blocul tău

De la o tipă Ucraina

Ca să fim mai aproape

Unul de altul

Nu mă iubeai nici atunci

Dar începeai să te predai încet

Și deveneai previzibil

A mea

Eu şi muzeul

ele

muzele sunt diamante

triamante

mă rog le-ați înțeles

eu

şi muzeul suntem închişi

luni amuzee şi câteodată

câte un OZN

mine –

am vrut să scriu

poemul creionului

despre mine

acelaşi mine în care

lumea caută aur

şi/sau diamante

şi le cară în care

afară

m-am grafit

din cale-afară

fără tine muză

mine e doar meu

sau aşa ceva şi poate

nu mai are nici creion

şi fără tine floare

albinuțele muzele

şi ele zum

noi în creion

suntem abia la sfârşit

şi pe dos

Sunetul înaintea luminii. Ea – înainte de toate

Atipic, tipul din capul meu – cel cu vocea mai subțire – îmi reproşa continuu că nu mai simt. Că ea e doar o siluetă, că m-am îndrăgostit doar de o siluetă – de doar – o entitate cât o bucată de întuneric. I-am răspuns, îngroşându-mi vocea într-un fel dominant, că mă simt de parcă m-am îndrăgostit de tot întunericul dintr-odată. De ea. De doar de ea, de dor şi de umbre. Mă dureau toate şi inima, parcă. Şi inima în toate şi din toate pleca, îngrămădită şi apăsată sub sunetul de greieri şi de noapte. Sunetul înaintea luminii îmi scria în suflet paşii ei de mâine spre aici. După vreo trei sute de paşi o să îşi simtă piciorul mai greu şi o să se simtă. Începând de atunci, paşii ei spre mine o să ezite. Peste încă nouăsprezece o să se oprească să îşi lege şireturile. O să se simtă şi asta, aşa, de parcă şi-ar fi legat soarta lumii mele de capătul şiretului şi acum păşeşte nesigur, de frică să nu o zdruncine. O să aud şi mâine exact acelaşi lucru, exact aşa cum ar trebui să se întâmple. O să vină înspre mine odată cu lumina, şi n-o să mai fie doar o siluetă. Mă simt de parcă o simt în spatele retinei mele de când lumea, sau de când am învățat lumina prima dată. Doar că acum o văd cum îşi leagă soarta lumii mele de şiret după trei sute nouăsprezece paşi fix. Dacă sunetul îmi spune că e cu-adevărat frumoasă, lumina îmi spune că e a mea cu adevărat. Încep să fiu fericit, dar zâmbesc cu tot sufletul abia când tipul cu vocea subțire începe să vorbească în şoaptă, spre deloc. Am câştigat aici, acum. Şi ea şi-a câştigat locul în mintea mea. Şi în mintea mea. Musculițele care orbitează în jurul felinarului din capătul străzii par să descrie steluțe din tipicul abisal al redevenirii. Lumina devine palpabilă cu mult înainte să cadă pe formele diforme, profane. Doar ea rămâne sacră acum. M-am îndrăgostit doar de. De doar – o entitate cât o bucată de lumină. Mi-e linişte în cap. Coboară greierii şi retrăiesc sunetul dulce al zilei de mâine. Mă simt aşa, de parcă m-am îndrăgostit de toată lumina dintr-o dată. De ea, de doar ea, de dor şi de culori. Mă dureau toate şi buzele, parcă. Dar scriam stelele cu şoapte. I le scriam, fără curajul să i le dedic vreodată. Stelele sunt sărate şi – oricât te-ai întreba asta în adâncul minții tale – nu o să îți dai seama ce gândesc femeilele. Totuşi, stelele rămân sărate. Şi ea e cu mine acum şi departe. Trăim mâine de parcă am mai fost aici şi de parcă i-am mai spus ce gândeam de cel puțin un infinit de ori. Infinitul mic. Poate că nu i-am spus niciodată, şi atunci zero e infinit mai mare decât. Stelele. Femeilele. Mă uitam la ea acum ca la o femeie în toată firea. De parcă ar fi avut astre pe buze şi noi noastre în suflete. La ea în ochi şi reciproc, doar că eu unul eram sigur că mă uit în amândoi, şi i-am spus să zică. A zis noi pentru prima dată şi atunci am fost regele lumii, sau o dorință împlinită şi ea steaua mea. Dar când a zis noi nu, am vrut să se oprească. Pentru o clipă. I-am făcut nod la şiret ca lumea. Ca lumea mea să nu plece niciodată şi ea să o țină împreună. Ce o să fac mâine? Ce o să mă fac mâine? Stelele sunt sărate şi – oricât te-ai întreba asta în adâncul minții tale – nu o să îți dai seama ce gândesc femeilele. Totuşi, stelele rămân sărate. Felinarul din colț s-a stins demult, dar musculițele orbitează în jurul sticlei descriind steluțe pentru întreg cartierul întunecat. Încă sunt îmbibate de lumina plecată – strălucesc pe spate şi continuă să zboare. Poate că asta ar trebui să fac mâine. Asta dacă nu o să se întâmple totul exact ca acum, atât cât să doară de două ori mai rău. Şi inima, parcă. Vocea subțire a crescut, din nou. A prins curaj şi a urcat până la sunetul glasului ei. Sunetul înaintea luminii şi ea înainte de toate. Înainte să ştiu că există ne ştiam existând. De când am întâlnit-o mi-a fost şi sunet, şi lumină, dar mi le-a luat pe amândouă până la urmă. Poate că mi-e dat să-mi amintesc doar de stele. Oricât te-ai întreba asta în adâncul minții tale, nu o să îți dai seama ce gândesc stelele.

Vocea subțire începea să crească din nou. Îmi reproşa continuu că nu mai simt. Că ea e doar o siluetă, că m-am îndrăgostit doar de o siluetă – de doar – o entitate cât o bucată de întuneric. I-am răspuns, îngroşându-mi vocea într-un fel dominant, dar resemnat, că mă simt de parcă m-am îndrăgostit de tot întunericul dintr-odată. De ea. De doar de ea, de dor şi de umbre. Mă dureau toate şi inima, parcă.

211

Apus în cutia de chibrituri
Două furnici – ca într-o lume
Apus și nume fiecăreia
Și le-a lăsat să se găsească
– fericirea.

Pe noi ne-a aruncat în lume
Ca într-o cutie de chibrituri și
– ceva mai răsărit – m-am decis
Să te urmez peste tot
– frica.

În ziua aia ne-am promis
Că ziua aia n-o să vină niciodată
Că totul se întâmplă doar
În capul nostru
– liniștea.

Și soră-mii îi plăcea jocul ăsta –
Să dormi două zile întregi
Când te trezești – una rămâne
De vis – sau amândouă
De coșmar.

În sfârșit era marți și
Mi-a crescut în piept o etichetă
Cu ziua care o să îmi schimbe
Viața – “211” – asta e
Ziua mea.

Am numărat în gând și
Furnicile tot nu s-au găsit
Mă simțeam ca într-un vis
Aiurea – în care
Nu mai era nimic de trăit.

Când tata a plecat a zis
Că se întoarce mâine –
Eu dormeam – dar soră-mea
A botezat cu ”mâine” fiecare ”azi”
Și a așteptat.

Chiar am avut o furnică
Primul animal de companie
Și mi-a ținut companie o zi –
Când a plecat a zis
Că se întoarce mâine.

Soră-mea dormea atunci
Dar eu am stat treaz –
Am botezat cu ”mâine”
Fiecare ”azi”
Și am așteptat.

Tata și furnica au ceva
În comun – sunt sigur
Una e fericirea
Altul frica – și amândouă
Caută liniștea.

A devenit singurul joc
Pe care mi-l mai aminteam –
Să dormi două zile întregi
Să aștepți o zi pe care vrei
Din tot sufletul să o uiți.

Filmmutt

Era filmul ăsta …

(Și – recunosc –
La început am vrut
Să mut
Pe altceva)
În care tipul cel rău –
Cel mai rău dinre …
Mă rog,
Era singurul tip
Din film
Și filmul era mut –
Și era o secvență
Notabilă
Când lumina
Se izbea de pervazul
Ferestrei
Cu gratii
Opritoare de fotoni
Și ricoșa către firul
De aur
Cu care era cusut
Sacoul
Tipului rău
Din film
Dincolo de gratii
Se vedea o grădină
Frumoasă
Mă rog,
Pentru cineva care
Chiar știe
Să privească…
Era un Eden
pentru Oameni
Și-un lux
Pentru îngeri
Apropiindu-se de gratii
Lumina pierdea
Câte-un lucs
Și nu se mai măsura
Pleoapelor –
Timpul nu era
Și
Tipul era orb
Filmul – alb-negru
Sacoul – galben
Și totuși părea
Că el distinge
Ceva ascuns
Dincolo
Pentru că zâmbea
Cu ochii țintă
Către umbrele
Înălțate între-atâta
Întuneric
Erau lucrătorii
Fabricii
Care –
Atunci când aveau pauză
Mușcau cu de-a sila
Din spinii trandafirilor
Albi
Iar tipului ăluia
Tipului rău
Cu sacou galben
I se mișca vălul
Negru
Ce-i acoperea
Pleoapele palide
Atinse
De pete gălbui
În semn că
Florile mușcate
Au prins roșeața
Buzelor –
Râdea
Și de aici toată drama filmului
Ăstuia
Că lumea a început
Să îl urască
Schimba
Mereu canalul
După secvența asta
A filmului…
Și după urma
Un monolog
Oarecum viu
Poate singurul lucru colorat
Din filmul ăla alb-negru
Și tipul ăla rău
Pe care toată lumea
Îl privea cu dezgust
Acum
Mă rog,
Nu mai erau alți oameni
De privit
Ei bine,
Tipul ăla a
Înălțat privirea
În chip simbolic –
Doar v-am spus că era orb –
Și și-a mulțumit
În sinea lui
Că storcându-și
Irisul
Cu unghia
Degetului mare
Către orbirea definitivă
A colorat cu albastru
Cerul angajaților
Fabricii
Care deveniseră astfel
Martori ai Luminii
La care el
A renunțat
Și, la urma urmei,
Ce contează dacă sacoul
Era galben,
Ce contează dacă trandafirii
Erau roșii sau albi,
La ce bun că cerul
E albastru
Și de ce ar strica puțin
Sânge pe buze –
Oricum filmul e mut
Și e alb-negru –
E un film pentru oameni
Care nu ascultă niciodată
Nimic
Până la
Sfârșit
Un singur om care
Trebuie cu-adevărat
Privit, privit…
Și restul măști.

Cutii colorate

un bărbat prea înalt
cu sufletul de colorat
cară cutii cu miros de carte

înaltă ordine de idei

un bărbat decolorat
(o)cară în cutii prea înalte
suflet cu miros de soartă
de colorat din cărțile
cu același nume și mereu
altă lume în prag de anticariat
ca în prag de război pe altă lume

un înalt prea decolorat

idei cu miros de(z)ordine
în cutii de gând mi-am răzgândit
soarta lumii cariate pe-o parte
o să fiu eu anticarul și o să car
pragul înalt dintre noi către moarte
tu vii și eu (nu) scriu nimic viu-colorat
nu știu să mă joc dar aș vrea să mă știu

un bărbat cu miros de carte